S-au colindat pe nesimțite ceva anișori de când aparent mi-am părăsit pasiunea scriiturii. Asta nu înseamnă că ceva a murit. Chiar dacă io am murit și am renăscut în anii ăștia, de mai multe ori.
Există conflictul lingvistic, nu mă pot decide ce limbă să aleg pentru textele mele. De toate cele trei limbi folosite pe acest blog mă simt atașată, deși atașamentul individual are o istorie foarte aparte față de fiecare dintre cele trei opțiuni lingvistice.
Apoi există componenta timpului care pare să nu mi se mai dedice ca în anii explozivi de ”before Austria life”. Timpul nu există decât în imaginația noastră manipulată, totuși viața mea se scurge cu viteza unui fluviu încă în căutări și în învolburări. Mă împiedic des de noduri de apă și aer care duc la spirale ce mă absorb spre străfunduri și mă împing spre înălțimi, uneori concomitent, deși fizic așa ceva este imposibil.
Sunt mai mult de doi ani alunecați pe toboganul timpului măsurat de noi, oamenii, de când nu am mai scris așa, de suflet și cu suflet. Mă uitam acum, ca să îmi amintesc când am fost pe-aici ultima oară, și descopeream că prin noiembrie 2021 aruncam niște gânduri prin virtual, că ar suna aiurea să afirm cum că aruncam niște gânduri pe hârtie .... cine mai scrie pe hârtie în ziua de azi? Aruncăm totul într-un spațiu asupra căruia nu avem control, ne facem amintirile dependente de voința tehnică a unor corporații care dețin practic controlul .... am blogul ăsta și încă altele câteva, am îngrămădit aici o mare parte din viața mea, dar dacă nu am infrastructura tehnică, accesul meu la el rămâne blocat. Nebunie mare .... Aviditatea după viteză ne-a adus aici și ne-am lăsat furați de val și de valuri, ne-am predat de bună voie, fără să gândim pe termen lung .... îmi ia prea mult timp să scriu pe hârtie, gândurile mele sunt prea rapide în comparație cu abilitatea mea de caligrafiere sau mîzgălitură ...
E luni, 28 august 2023, ora 15:41. Sunt acasă la fermă. Azi suntem doar noi doi acasă, ca și ieri. Băieții s-au întors aseară din Germania, unul a plecat la el acasă și celălalt a plecat la munca câmpului să își ajute prietenul, un alt tânăr fermier. Plouă de noaptea trecută fără încetare și în culisele montane tună din când în când. Miroase a toamnă după o vară care numai vară nu a fost, ci o toamnă trasă de păr din primăvară și elasticizată până acum la final de august. Am avut arșiță în ultimele două săptămâni și acum cerul își ia revanșa, dar măcar suntem feriți, aici în Pinzgau, în controversata zonă Zell am See-Kaprun, de furtuni devastatoare. Casa și tot ce ține de fermă sunt situate puțin în sus pe munte, cam la 200 metri de șoseaua națională ce traversează arealul celui mai mare Parc Național al Austriei - și se aud frânturi din desfășurarea traficului.
Pisica - care de fapt m-a adus aici în februarie 2021 - tocmai mi s-a tolănit în brațe și încerc să îmi continui emanarea gândurilor transpuse prin mișcarea degetelor pe tastatura laptop-ului ...
În noiembrie 2021 nu ma putusem decide ce limbă să aleg și am scris în germană și engleză:
”Nedefinitul ....
Vreau ceva ce nu pot să-ți descriu, ceva ce nu pot defini ca să înțelegi. Nu pentru că nu ai fi destul de inteligent - în fond și la urma urmei tu ești eul meu -, dar pentru că pur și simplu mă bag adesea în chestii de viață ce nu pot fi definite.
Astăzi sunt o lacrimă de aer deasupra vârfurilor înzăpezite. Nu-mi lipsește soarele, căci astăzi își face din plin simțită prezența și mă împrăștie peste tot ținutul ăsta vast al Alpillor. Mii de cipuri cristaline împodobesc zona și cu ele plutesc și eu ca o adiere.
Astăzi exist pentru toți și sunt peste tot și peste toate. Doar în sufletul tău lipsesc. Doar în inima ta nu mă găsesc. Doar pentru tine nu exist. Și asta doare.
Miroase a lemn proaspăt tăiat și umezit de răcoarea nopții și focul sobei se străduiește tăcut să nu se stingă, căci apa și focul au obiective atât de diferite în acțiunile lor, dar uneori găsesc poteca potrivită cale le unește de-a lungul călătoriei lor.
Încăperea e învăluită de o pulbere aurie și frigul dimineții ne vorbește. Îl ascult în timp ce tu deja nu mai ești aici.
Nopțile îmi sunt ocupate tot mai mult și mai mult de vise, nu de mângâieri și nu pot descifra mesajele. Nu recunosc nici o prezicere, dar știu că ele transmit ceva mesaje.
Jocul ăsta de ”vino, sunt aici pentru noi” vs. ”pleacă, nu te vreau și nu am nevoie de tine” începe să mă epuizeze. Pe cât de profund ne apropiem, pe cât eurile noastre - fizic și sufletește - se contopesc, zilele în care sentimentul de deplinătate față de ceea ce avem și ceea ce facem și ceea ce trăim împreună - pe cât de profunde sunt aceste trăiri, pe atât de bruscă intervine ruptura care impune distanța sufletească. Sufletul și corpul trăiesc valuri de îndepărtare și de pustiu auditiv, Nespusul răsare ca un zid între noi. Și rămân de fiecare dată blocată și uimită de repeziciunea cu care se întâmplă totul, acest schimb vertiginos de energii, fără nici un semn prealabil. Jocul ăstade ”vino, sunt aici pentru noi” vs. ”pleacă, nu te vreau și nu am nevoie de tine” începe să mă epuizeze.
November 2021”
Kommentare
Kommentar veröffentlichen